Rugaciuni miraculoase - Rugaciunea lui Iisus, esenta paisianismului

Rugaciunea mintii sau rugaciunea lui Iisus, care se mai numeste si rugaciunea cordiala sau rugaciunea contemplativa, fara sa constituie intreaga spiritualitate ortodoxa, am afirmat ca e o caracteristica esentiala a ei. Intemeiata pe o doctrina ascetico-mistica, cu justificare scripturistica si cu straveche baza sinaitica, - doctrina a carei lamura, adunata din douazeci si cinci de scriitori celebri, se gaseste inmanunchiata in crestomatia care poarta numele de Filocalia -, practicata cu inflacarare din veac in veac, atragand atentia intregii lumi crestine prin forma izbitoare pe care i-o da metoda din veacul al XIV-lea si doctrina despre natura luminii taborice a lui Grigore Palama din acelasi veac, ea se generalizeaza din ce in ce mai mult in secolele urmatoare si se raspandeste pe intreaga arie geografica a lumii ortodoxe.

Sunt, fara indoiala, multe elemente, care au colaborat ca sa dea impuls acestei generalizari. Studiul lor ar putea face obiectul unui tratat aparte. Noi insa ne vom multumi sa spunem in treacat ca unul din aceste elemente e prestigiul scriitorilor care au teoretizat-o si au practicat-o. Printre ei se numara un Gura de Aur, un Dionisie Areopagitul, un Maxim Marturisitorul, un Ioan Climax, un Isihie, un Filotei, un Diadoh, un Dorotei, un David de Foticeea, un Grigore Sinaitul, un Grigore Palama, un Simion al Tesalonicului, un Nil Sinaitul, un Nil Sorschi, un Dumitru al Rostovului, un Marcu Pustnicul, un Marcu al Efesului iar dintre patriarhii Bizantului, afara de Gura de Aur, un Fotie, un Calist, un Ignatie.

Un alt element care a dat impuls acestei generalizari e doctrina despre constiinta harului din om, a lui Simion Noul Teolog. Am vazut ca el nu e autorul Metodei, cum s-a crezut pana catre sfarsitul veacului trecut, dar doctrina si experienta sublima a acestui sfant, a carui viata se cumpaneste pe anul 1000, au contribuit in mare masura la practicarea acestei rugaciuni. Simion invata ca numai un cadavru nu poate fi constient de prezenta harului. Harul divin e in noi in masura in care devenim constienti de el prin experienta mistica launtrica. Nimeni, ori cu cate haruri ar fi fost uns prin Tainele Bisericii, nu poate fi teolog sau crestin daca n-a ajuns la experimentarea personala a prezentei divine launtrice. Discutata si combatuta, aceasta invatatura, incomoda pentru unii, a avut darul sa generalizeze practicarea rugaciunii mintii, ca o cale sigura ce duce la contemplatie, adica la experienta constienta a Duhului Sfart. Socotita mai inainte ca o indeletnicire rezervata celor desavarsiti, rugaciunea aceasta se va propune de acum incolo oricui nazuieste sa devina constient de unirea cu Dumnezeu.

Un alt element al generalizarii e insasi "arta" acestei rugaciuni, care e, in fond, o sistematizare simpla si practica a intregului aparat, atat de complicat, al ascezei si al misticii, si un fel de culminare a lui. O arta "rapida si stiintifica".

Un element de mare insemnatate e credinta in puterea atribuita "dulcelui nume" invocat, al lui Iisus, focarul central al oricarei vieti, religioase. Si, in sfarsit, un element de o insemnatate istorica epocala e aparitia staretului Paisie si a marei miscari duhovnicesti pe care a starnit-o el in tot cuprinsul ortodoxiei. Multumita lui, rugaciunea mintii devine aproape un bun comun ortodox, incepand din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea pana in zilele noastre. El o reinvie la Atos, el o familiarizeaza in monahismul moldo-valah, el o generalizeaza in Rusia pravoslavnica. Nu vrem sa spunem cu aceasta ca, inainte de dansul aceasta rugaciune n-ar fi fost cunoscuta in Tarile Romanesti si in Rusia, care erau in permanenta legatura cu Marea Biserica a Rasaritului. In sistemul sau de organizare a vietii monahale, Paisie o introduce insa ca regula superioara de rugaciune zilnica pentru fiecare calugar.

Marele staret al Manastirii Neamtului e totodata un practicant al rugaciunii lui Iisus, un teoretician al ei si un dascal al multimilor calugaresti. Studiindu-se opera lui in sanul Bisericii noastre romanesti, s-a ajuns la concluzia cunoscuta de toti ca el a creat o mare epoca de reinnoire religioasa prin reforma regimului monahal si prin stralucirea culturii teologice rezultata din traducerile Sfintilor Parinti puse la cale de dansul. E profund regretabil insa ca istoricii nostri, care s-au ocupat de aceasta epoca, fie laici ca N. Iorga, fie teologi, n-au observat mai de aproape esenta insasi a paisianismului. Aceasta esenta este eminamente mistica. Ea consta din ridicarea spiritului monahal de la nivelul obisnuit al psalmodiei la inaltimea sublima a contemplatiei. Duhul nou paisian se poate rezuma in doua cuvinte: studiu si contemplatie. Studiu nu in intelesul de simpla satisfactie a curiozitatii teologice, fie ea oricat de legitima, ci de adanca pregatire a intelectului pentru contemplatie. Daca ignoram acest sambure de lumina al paisianismului, miscarea nu ramane decat cu o valoare cultural-teologica, cum a fost socotita pana acum printr-un mod de a o intelege cu totul periferic. Opera epocala a staretului Paisie nu poate fi valorificata real decat daca o consideram in continuitatea marelui curent de spiritualizare isihasta, in sensul larg si bun al acestui cuvant.

Suntem fericiti ca in anii din urma ne-a venit un ajutor, pentru acest mod nou de a interpreta paisianismul monografia istorica a protoiereului Serghie Cetferi-cov tradusa in romaneste de P.S. Nicodim, Mitropolitul Moldovei (Prot. Serghie Cetfericov, Paisie, Ed. Manastririi Neamtu, 1933). Parintele Cetfericov nu se ocupa in mod deosebit de spiritualitatea paisiana, dar din numeroasele documente, pe care le aduce monografia sa, privitoare la viata si invatatura lui Paisie precum si la universalitatea ortodoxa a influentei exercitate de marele staret, reiese cum nu se poate mai limpede aceasta spiritualitate.

Nascut la Poltava, dintr-o familie malorusa, in anul 1722, Paisie moare in anul 1794 ca staret al Manastirii Neamtului, unde i se odihnesc oasele. E un copii in care vocatia duhovniceasca se afirma de la inceput. Copii sunt vorbareti; el tace si parca ar fi mut. Lecturile lui dintai sunt ca si cele de pe urma: cartile ascetice. Vor sa-l pregateasca pentru preotia de mir; el nu se viseaza altceva decat calugar. Studiaza cativa ani la Academia ortodoxa a Kievului. E parca un dar din dar. Romania a dat Rusiei pe Petru Movila, intemeietorul acestei Academii. Rusia ne va da in schimb pe staretul Paisie. .Studiile la Kiev i se par prea profane. in mintea lui arde mirajul unei inalte si curate vieti duhovnicesti. Se rupe de maica-sa, de scoala si de tot si fuge in lumea larga s-o caute. Pentru ucrainienii din vremea aceea, mirajul duhovnicesc il exercita manastirile Romaniei. Cartea parintelui Cetfericov e plina de omagii fierbinti pentru monahismul nostru de odinioara, pentru frumusetea si rodnicia pamantului nostru pentru spiritul de frateasca ospitalitate crestina al voievozilor si ierarhilor nostri. Cativa ani, tanarul Paisie vagabondeaza prin Moldova si prin Muntenia, din manastire in manastire si din schit in schit. El cauta mereu un magistru duhovnicesc, care sa-l initieze in, lucrurile inalte cum dorea sufletul sau arzator. Sa insemnam din aceasta vreme legatura lui cu staretul Vasile al manastirii Poiana Marului munteana. Vasile e tot de origine rusa, e carturar, editeaza autori isihasti si scrie despre rugaciunea lui Iisus. Suntem inainte de anul 1746. In acest an, Paisie pleaca din Muntenia la Athos, din frica smerita ca Vasile sa nu-l faca preot. In Athos traieste pana la 1764, ani foarte aspri de saracie cumplita. Sfartul Munte e in aceasta vreme paraginit de urgia turceasca. in zadar cauta Paisie fantomele maestrilor in care s-a inflacarat odinioara focul Duhului Sfant.

E singur. Staretul Vasile din Valahia, batran, il reintalneste aici. Are mare inraurire asupra lui. Discuta intre altele despre rugaciunea mintii. Paisie isi face o comunitate restransa. Primul tovaras de viata aspra, cu trei ore de somn e un roman, Visarion. Apoi sunt doisprezece romani si cinci slavi. il preocupa enorm lectura patristica. Imprumuta cartile de la fratii sarbi si bulgari. Dar aceste carti de spiritualitate sunt foarte rare. Multe le stie numai din titluri. In comunitatea sa practica rugaciunea lui Iisus. Un calugar, Atanasie, il acuza din aceasta pricina.

El se apara in fata marelui sobor si acuzatorul isi cere iertare. Cand Paisie, preot acum, slujeste Sfanta Liturghie, are fata transfigurata si darul lacrimilor il impiedica adesea sa continuie slujba. Darul lacrimilor e, dupa maestrii spirituali, semn al prezentei Duhului Sfant.

Care anume sunt preocuparile lui carturaresti in Athos? Ne-o spune singur: "Mai intai am inceput cu sarguinta si cu ajutorul lui Dumnezeu sa adun cu mare greutate si cheltuiala cartile Sfintilor Parinti care invata despre ascultare si paza (trezvie), despre atentie si rugaciune". (Cetfericov, op.cit. p. 233). Aceste carti insa erau traduse intr-o slavona aproximativa si cum erau necesare "pentru nevoile noastre"... "m-am apucat sa scriu cu mana mea cartea Sfantului Isihie, pres-biterul Ierusalimului, si a Sfantului Filotei Sinaitul si a Sfantului Teodor al Edesei, dupa patru copii slavone pentru a le clarifica intelesul". Traducerile acestea nu-1 multumeau insa si, dupa multe cautari prin manastirile Athosului, descopere la un grec copist urmatoarele tratate elinesti: al , al Sfantului Filotei, al Sfantului Isihie, al Sfantului Diadoh, al Sfantului Talasie, al Sfantului Simion Noul Teolog "Cuvant despre rugaciune", al Sfantului Nichifor Monahul "Cuvant despre rugaciune", al Sfantului Isaia si alte asemenea carti (Cetfericov op.cit.).

Paisie puse sa i se copieze aceste carti elinesti. El le va lua in Moldova ca sa rectifice textele slavone dupa originale si sa traduca pe cele inca necunoscute.

Prin urmare, in Athos el practica rugaciunea lui Iisus. Atat el cat si comunitatea lui romano-slava. Cartile pe care le cauta sunt cele isihaste. Si nu le indreapta si nu le va traduce din interes pur cultural, ci pentru nevoile vietii spirituale a lui si ale fratilor lui de comunitate. Noua regula a comunitatii acesteia era acum alcatuita si va ramane in Athos chiar dupa plecarea lui.

Evenimentul acesta are loc in anul 1764 cand Paisie cu 64 de frati, cu cartile isihaste si regula cea noua, se imbarca pe doua corabii ca sa se stabileasca "in tara ortodoxa a Moldovei".

Lucrul principal care ne intereseaza aici e ca Paisie practica rugaciunea lui Iisus in forma ei cea mai inalta, adica in forma contemplativa. Cetfericov scrie ca staretul nostru "se distingea printr-un dar neobisnuit de rugaciune inflacarata si cu lacrimi in timpul careia fata lui intotdeauna luminoasa si cuviincioasa se lumina si mai mult si se aprindea de focul launtric al simtului rugaciunii" (Cetfericov, op.cit.). Biograful sau, care i-a fost ucenic timp de 30 de ani, istoriseste ca 1-a vazut rapit in contemplatie. "M-am uitat la el si am vazut ca fata lui era ca de foc, in vreme ce de obicei era palida alba. Atunci ma cuprinse o frica. Stand putin, am zis cu glas mai tare rugaciunea. Staretul nici de asta data nu raspunse. Atunci am inteles ca era cufundat in rugaciune din care pricina se si aprinsese fata lui" (Cetfericov op.cit.). Uneori, cand cuvanta calugarilor, figura ii stralucea de acelasi foc launtric al harului. Rugaciunea lui provoca vindecari extraordinare si lumina ei ii dadea o profunda cunoastere de sine, care, pentru isihasti, pretuieste mai mult chiar decat vederea unui inger. Aceasta cunoastere de tine insuti, aceasta privire inlauntrul tau ca prin transparenta unei imaterializari, e specifica rugaciunii mintale. Marii ei practicanti au toti fata stralucitoare ca a lui Moise sau ca a Mantui-torului pe muntele Taborului si se vad pe dinauntru transfigurati de o lumina dumnezeiasca. La Paisie, darul rugaciunii e verificat indelung de contemporanii si ucenicii sai. Indata dupa moartea lui, fara sa-i astepte canonizarea, ei alcatuiesc o slujba speciala, cu stihiri si canoane, pentru invocarea lui ca mijlocitor cu puterea extraordinara a rugaciunii asa cum se dovedise pe pamant. Un studiu amanuntit ne-ar dovedi usor ca viata lui Paisie adevereste toate regulile experientei mistice. Omul acesta, straniu de slab si de palid, de parca n-ar fi avut niciodata sange in el, subred si bolnavicios inca de tanar, avand partea dreapta a trupului o rana de sus pana jos, desfasura o energie de proportii fantastice. Umbla pelerin peste tari si mari, invata graiuri vii si adanceste pe cele moarte, organizeaza comunitati si le conduce zilnic, primeste vizitatori zilnic, predica zilnic, doarme trei ore pe noapte, transcrie carti, indreapta pe unele, traduce altele, supravegheaza un vast aparat carturaresc in acelasi sens, - la Neamt s-au gasit scrise numai de mana lui peste 350 de volume - , are totusi timp sa alcatuiasca antologii si tratate personale si totodata sa intretina o vasta corespondenta cu Muntenia, cu Athosul, cu nemarginita Rusie. E ceva intr-adevar supraomenesc in aceasta energie legata numai de-o aschie de trup.

Practicant al rugaciunii lui Iisus, Paisie e si un maestru al ei. Caci rugaciunea aceasta e, dupa spusa lui Isihie si a lui Nichifor Monahul, "o arta duhovniceasca". Ea se invata de la maestru la ucenic. Sunt foarte putini aceia, zice Paisie, care au primit-o in dar direct de la Dumnezeu. Cei multi trebuie, prin urmare, s-o deprinda.

Marea reforma monahala savarsita de el, de o valoare universala pentru ortodoxia moderna, consta din reglementarea pentru viata obsteasca din manastiri a rugaciunii lui Iisus. El ridica dintr-odata nivelul acestei vieti obstesti de la psalmodia mecanica la discursul interior al meditatiei si la contemplare. Lucrul acesta reiese categoric din regula monastica alcatuita de dansul la Athos si aprobata de mitropolitul si de sinodul Moldovei cand Paisie se aseaza staret la Dra-gomirna, in 1764. Textul intreg al acestei reguli il gasiti in cartea parintelui Cet-fericov (p. 256-269). Esenta ei este, saracia absoluta, ascultarea absoluta prin "taierea voiei", tacerea si interdictia conversatiilor dintre calugari, lectura patristica, meditarea Scripturii, a mortii si a iadului, marturisirea zilnica la duhovnic, iar pentru cei tineri de doua ori pe zi chiar, dar mai ales rugaciunea lui Iisus, continua. Paragraful VI al Regulei se ocupa in special de lucrul acesta: "prin chilii, fratii trebuie sa traiasca in frica lui Dumnezeu si dupa predania Sfintilor Parinti, mai presus de orice nevointa preferind rugaciune cu mintea cea savarsita in inima de iubirea de Dumnezeu si izvorita din virtuti cum invata despre aceasta multi Parinti purtatori de Dumnezeu. Dar cari Parinti invata despre rugaciunea mintii? - lamureste Regula mai departe. Sf.Ioan Gura de Aur, Sf. Calist al II-lea Patriarhul Constantinopolei, Sf. Simion, Mitropolitul Tesalo-nicului, Sf. Diadoh, Episcopul de Foticeea, Sf. Isihie al Ierusalimului , Sf. Nil Sinaitul, Sf. Ioan Scararul, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Petru Damaschinul, Sf. Simion Noul Teolog (pe care il crede autorul Metodei!), Sf. Grigore Sinaitul, - toti acestia si alti Sfinti Parinti dau invataturi despre rugaciunea mintii".

Examinarea acestei Reguli ne face sa vedem ca peste ascetica materiala, obisnuita in viata cenobita, se suprapune ascetica spirituala inalta, acea "paza a spiritului sau a inimii" caracteristica isihasmului sinaitic. Totul e organizat in vederea rugaciunii lui Iisus. Isihia adica tacerea, linistea sau pacea, paza spiritului si rugaciunea revin mereu in preocuparile staretului catre pastoritii sai. "Cine-si stapanesre limba, - invata el intr-o scrisoare catre ei - , isi pazeste sufletul de intristare . De la limba vine viata si moartea; cei mai batrani sa invete pe cei mai tineri si neexperimentati. In toti trebuie sa fie smerenie3bunatate si dragoste. Trebuie sa va intariti cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea mortii si a vesnicilor munci. in fiecare zi trebuie sa va marturisiti cugetele la staret. Rugaciunea lui Iisus sa o repetati necontenit" (Cetfericov, op.cit., p. 272-273).

Regula, intarita de Biserica Moldava, se respecta cu sfintenie. Comunitatea trece de la Dragomirna, cazuta sub austrieci, la Secul si de aici la Neamt, dupa insistentele voievodului tarii, impresionat adanc el insusi de stralucirea fara pereche a acestui fel de viata duhovniceasca. La sfarsitul veacului al XVIII-lea Neamtul devine supremul centru de iradiere spirituala pentru intreaga ortodoxie. El e acum ceea ce fusese Athosul in veacul al XI-lea si al XIV-lea, si ceea ce fusese Sinaiul in veacul al VII- lea. Studiul si rugaciunea contemplativa sunt cele doua focare de viata ale paisianismului. Regimul de la Neamt e adoptat rand pe rand de manastirile din Moldova si din Muntenia. Grigore, ucenicul direct al lui Paisie si prodigiosul traducator, ajunge mitropolit al Ungrovlahiei. Veniamin Costache el insusi e inflacarat de spiritul paisian. Poate niciodata Biserica noastra stramoseasca n-a adiat mai fecund de vapaia creatoare a Duhului Sfart ca in aceasta vreme. De la ierarhi si pana la calugarii umili e unul si acelasi elan de transfigurare dumnezeiasca. Eu sunt absolut sigur ca daca Mantuitorul nu ne-a pedepsit pentru prabusirile morale si pentru nevredniciile ce-au urmat si daca El totusi a acoperit de slava neamul nostru, ridicandu-i toate umilintele istorice, aceasta bogata indurare i-a fost cucerita de veacul transfigurat al paisianismului. E veacul de aur al ortodoxiei romanesti.

In Rusia pravoslavnica, Paisie gaseste un ecou de proportii epocale. Cartea lui Cetfericov ne spune ca peste o suta de manastiri principale din tot cuprinsul imparatiei ii adopta regula. Secolul al XIX-lea rus se caracterizeaza prin misticismul paisian. Doi factori contribuie la aceasta miraculoasa raspandire: ucenicii slavi formati la Neamt si traducerile slavone ale lui Paisie si ale numerosilor sai colaboratori, plus apostolatul epistolar desfasurat de el peste intreaga Rusie, de aici, de la poalele Carpatilor. Neamtul devine un loc de pelerinaj pentru rusii evlaviosi. Filocalia, aceasta antologie a isihasmului, talmacita intaia oara in slavo-neste de Paisie, ajunge cartea reprezentativa a misticismului pravoslavnic, dupa marturisirile tuturor marilor teologi moderni ai rusilor. in monahismul lor isi face aparitia o noua institutie sui generis: "staretismul". Manastirea are pe langa egumenul titular o personalitate religioasa nealeasa de nimeni, dar impusa prin puterea exceptionala a spiritului. Staretul e un director de constiinta duhovniceasca pentru monahi, pentru poporul de rand si pentru intelectualii cautatori de Dumnezeu, deopotriva. Modelul e Paisie. Si staretii acestia au cu atat mai mare influenta asupra sufletelor cu cat se dovedesc mai inflacarati de rugaciunea tainica a lui Iisus.

Sihastria Optina devine centrul rus al misticismului paisian. Ea joaca un rol covarsitor nu numai pentru viata bisericeasca, dar si pentru viata intelectuala a Rusiei. Filaret, practicant al rugaciunii lui Iisus, ajunge duhovnicul sotiei lui Ki-rievschi si-l converteste la ortodoxie. Kirievschi devine, alaturi de Homiocov, doctrinarul slavofilismului. Un al slavofil, filozoful Constantin Leontiev, dupa o sedere la Athos, se sfarseste ca monah la Optina. Aici isi cauta alinare Nicolae Gogel, framantat de dramaticele sale nelinisti religioase. Aici isi cauta repaosul sufletesc zbuciumatul Leon Tolstoi. Aici isi gaseste modelul pentru "staretul Zo-sima" Feodor Dostoievschi. Romanul sau "Fratii Karamazov" e, de fapt, romanul misticii paisiene. Aici vine genialul Vladimir Soloview cel mai mare filozof al Rusiei. Paisianismul, ne spune parintele Cetfericov, e in floare pana la revolutia bolsevica.

La Athos, ne spune tot el, a ramas pana azi in vigoare in cateva manastiri, Regula isihasta a marelui staret.

In rezumat, paisianismul a generalizat rugaciunea lui Iisus, facand din ea caracteristica moderna a misticii ortodoxe. Am spus insa la inceputul acestei prelegeri ca Paisie e un practicant si un maestru al rugaciunii mintale, dar totodata si un teoretician al ei. Lucrul ne intereseaza foarte de aproape fiindca, examinindu-1, vom descoperi o evolutie in felul de a intelege aceasta rugaciune. Si anume parasirea exagerarilor si erorilor "stiintifice", ce erau gata s-o compromita in trecut.

Doua imprejurari deosebite ca timp si loc, dar identice ca fond, il determina pe staretul Paisie sa scrie el insusi despre rugaciunea mintii. Una e urmatoarea: la cativa ani dupa asezarea sa la Dragomirna, niste calugari din muntii Mosenschi din Ucraina, instigati de un frate, se revolta impotriva rugaciunii mintii si arunca cartile care tratau despre ea. Provocat de aceasta intamplare, Paisie le scrie o epistola explicativa, care nu mai e o epistola ci un tratat in sase capitole. "Despre rugaciunea lui Iisus, care se savarseste de minte in inima" (Cetfericov op.cit., p. 301).

A doua imprejurare se iveste peste aproape 30 de ani, in 1793, cand un calugar Teopemt se revolta iarasi impotriva acestei rugaciuni si o declara eretica. Teo-pemt acesta era din manastirea moldoveana Poiana Voronei. Toti ceilalti calugari din acea manastire, care avea cartile despre aceasta rugaciune aduse de la Neamt, sunt partizanii ei si cer ajutor lui Paisie. Un duhovnic expert e trimis de la Neamt la Vorona sa impace pe Teopemt, dar fara izbinda. Atunci Paisie scrie calugarilor o epistola, care e o apologie a rugaciunii lui Iisus. Cine e impotriva ei se intemeiaza "pe nisipul mintii sale stricate", zice staretul. Cine e ortodox o primeste, fiindca ea se intemeiaza pe "o mare multime de marturii ale preacu-viosilor si de Dumnezeu purtatorilor Parintilor nostri, a carora copie v-o trimit odata cu aceasta " (Cetfericov, op.cit., p. 462). Dupa imbarbatarile adresate calugarilor Voronei la practicarea mai departe a rugaciunii, ii sfatuieste sa-1 readuca la calea ei si pe revoltatul Teopemt, dar in caz cand acesta se incapatineaza in revolta lui diavoleasca, sa fie exclus "cu dragoste" din manastire.

Din asemenea intamplari, intelegem ca acolo unde se introducea Regula monastica a lui Paisie, rugaciunea lui Iisus devenea obligatorie cu excluderea din comunitate a celor care o hulesc. In ce priveste aceasta hula, care tot se mai ridica ici si colo, ne-o putem lamuri ca un ecou intarziat cu veacurile, al contestatiilor violente din vremea omfalopsihismului. Episodul acesta al Metodei trecuse de mult. Dimpotriva, atitudinea marelui staret e hotarita contra acestui fel derizoriu de a practica rugaciunea lui Iisus. Fostul sau duhovnic, staretul Vasile de la Poiana Marului din Muntenia, scrisese mai inaintea lui un studiu prefata la cartea lui Grigore Sinaitul, unde omfalopsihismul e condamnat. Staretul Vasile, care, dupa toate semnele, trebuie sa fi fost intaiul maestru al lui Paisie in arta acestei rugaciuni, spune ca "unii suferind cu totul de nepricepere nu stiu macar locul inimii si socotind ca el se afla in mijlocul pantecelui indraznesc sa faca acolo rugaciunea mintii. Vai amagirilor" (Cetfericov, op.cit.). Suntem prin urmare la o distanta enorma de greselile omfalopsihice. in legatura cu aceasta chestiune, Vasile face foarte pretioase distinctii intre felurile de caldura ce se pot naste in timpul rugaciunii. Trebuie sa stim inca o data ca rugaciunea mintii in forma ei cea mai inaintata, in stadiul pasiv sau contemplativ, devine o inflacarare extraordinara a intregii fiinte a omului. Practicantul e in acel moment ca un rug aprins al Duhului Sfart. Afara de acest foc haric, mai sunt doua feluri de caldura ce pot aparea in timpul rugaciunii. Una e temperatura corpului, ce se ridica "de la rinichi" si care e fireasca, si nu e de temut; alta e caldura pacatului sau caldura erotica, pe care demonul carnii o poate ridica tocmai pentru a profana aceasta sfarta rugaciune. Aceasta singura e de temut si omfalopsihicii ii cad adeseori prada. De aceea trebuie sa se stie precis ca orice caldura perceputa cu simturile fizice nu vine de la har si nu e rugaciune. Paisie in savantul sau tratat atinge un subiect care nu "trece peste puterile lui", cum zice el cu smerenie, ci dimpotriva, il stapaneste cu o stiinta si cu o adancime uimitoare. El cunoaste perfect si doctrina si evolutia istorica a rugaciunii lui Iisus, care e "inflacararea cu focul serafimic" si ai carei practicanti devin "vase alese ale Duhului Sfant". Ea vine dintr-o glorioasa traditie a spiritualitatii ortodoxe, fiindca de demult e practicata, fie anahoretic, fie cenobitic "in muntele Sinai, in schitul Egiptului, in muntele Nitriei, in Ierusalim si prin manastirile dimprejurul lui, cu un cuvant in tot Rasaritul si in Tarigrad si in Sfartul Munte Athos si prin insulele marilor, iar in timpul din urma si in Rusia Mare" (Cetfericov, op. cit, p. 338). Introducand-o si reglementand-o ca forma cea mai inalta a vietii duhovnicesti, el e constient ca se afla in consensul general al ortodoxiei. Cine huleste aceasta rugaciune, "huleste sfarta noastra credinta ortodoxa" (Cetfericov, op. cit., p. 340). E foarte pretioasa justificarea dogmatica pe care i-o da el. Mintea si inima, care participa la aceasta lucrare tainica, sunt partile nobile din fiinta omului, care a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin urmare mintea si inima sunt foarte bune si vrednic este ca mintea sa aduca jertfa rugaciunii pe altarul inimii, in numele atotputernicului Iisus Hristos. Paisie deosebeste foarte limpede cele doua faze ale rugaciunii lui Iisus: meditatia sau faza activa, pe care o numeste "lucrare sau actiune" si contemplatia sau faza pasiva, pe care o numeste "vedenie".

Vorbind de contemplatie, el se intemeiaza pe Grigore Palama "stalpul nebiruit al ortodoxiei" pentru care rugaciunea mintii e consfintita de insasi Fecioara Maria cand a intrat in Sfarta Sfintelor si prin ruga ei a socotit "sfintita tacere ca absolut necesara rugatorilor pentru convorbirea cu Dumnezeu". Faza activa e a incepatorilor, faza pasiva a celor desavarsiti. Adanc ca magistrul Eckart cand ne vorbeste despre Grund-ul sufletului, se arata Paisie vorbind de tacerea mistica al carei organ il constituie "buzele mintii", adica despre acea parte din fiinta noastra ale carei misterioase antene iau contact cu Divinitatea in actul unirii mistice. "Este o gura a mintii omului celui mai dinauntru, zice el, cu ajutorul careia omul devine partas al cuvantului dumnezeiesc de viata datator, care e piinea ce s-a coborit din cer" (Cetfericov, op. cit., p. 356). Cand psalmistul zice: "Gura mea am deschis ti am tras duh", el vorbeste in sens spiritual, despre gura mintii sau "gura Duhului Sfart", prin care ideea de Dumnezeu patrunzind in tainita sufletului se incuie acolo si devine lauda de-a pururea. Rugaciunea lui Iisus in faza contemplativa duce catre acest misterios adanc al unirii in tacere divina.

Chiar daca n-am cunoaste despre aceasta rugaciune decat tratatul lui Paisie, el ar fi suficient pentru studiul ei. Fiindca autorul, versat ca putini altii in acest subiect, aprofundat o viata intreaga, a utilizat in expunerea lui toate temeiurile scripturistice, patristice, doctrinale si istorice, pe care o vasta stiinta si experienta familiarizata cu el i le puneau la indemana. Numeroasele sale traduceri din Sfintii Parinti contin, fireste, toate ramurile disciplinelor teologice, dar daca examinam lista lor, nu e greu sa descoperim ca majoritatea o alcatuiesc scrierile ascetice si mistice, iar dintre acestea nu lipsesc monumentele literare ale spiritualitatii isihaste in sensul larg al acestui cuvant. De asemenea scrisorile lui Paisie ne dovedesc ca ceea ce l-a preocupat mai indelung si i-a dat mai mult de lucru in truda de talmacitor sunt tocmai aceste carti mult iubite ce corespundeau naturii mistice a sufletului sau si idealului sau de viata spirituala in cuprinsul ortodoxiei.

Nu e nevoie sa reproducem aici toate ideile din tratatul sau despre rugaciunea lui Iisus, fiindca ele sunt asemanatoare cu acelea care au reiesit din expunerea noastra de pana acum. Ceea ce e interesant de subliniat e atenuarea greselilor "stiintifice" in expunerea lui Paisie. in grija pe care o are de prestigiul rugaciunii si in pasiunea pe care o pune pentru a o generaliza si a o face iubita, el merge pana acolo incat elimina din textele veacului al XlV-lea, pe care le citeaza, cuvintele si expresiile de natura sa nasca discutii si sa compromita rugaciunea. Astfel, bunaoara, citind faimosul fragment din Metoda sfintei rugaciuni si atentii, (reprodus de noi in prelegerea respectiva) pe care se intemeia omfalopsihismul, el sterge toata partea compromitatoare desi era sigur ca autorul Metodei e Simion Noul Teolog.

In Metoda textul suna astfel: "inchide usa si ridica-ti spiritul mai presus de orice lucru desert si vremelnic, apoi sprijina-ti barba in piept si indrepta-ti ochiul trupesc cu spiritul intreg spre mijlocul pintecului, adica spre buric, comprima-ti aspiratia aerului ce trece prin nas asa incat sa nu respiri usor si cauta cu mintea inlauntrul maruntaielor pentru a gasi acolo locul inimii, unde obisnuiesc sa se adune toate puterile sufletului".

In traducerea lui Paisie, acelasi text apare modificat in felul urmator: "inchide usa, trage-ti mintea de la orice desertaciune, strange-ti barba in piept, indreapta-ti impreuna cu mintea si ochiul simtului, incetineaza respiratia ca sa nu sufli prea slobod si incearca cu cugetul sa gasesti inlauntrul in piept locul inimii, unde le place sa-si aiba salas de obicei toate puterile sufletesti".

"Mijlocul pantecelui" si amanuntul ombilical au disparut. De asemenea launtrul maruntaielor. Inima s-a suit acum la locul ei firesc, adica in piept. Cu alte cuvinte, principiul sincronismului psihofizic a ramas in vigoare, dar progresul stiintei a facut sa dispara grosolanele erori medievale. Rugaciunea mintii e de acum incolo eliberata de elementele compromitatoare. Marele Paisie, dupa cum am vazut, o apara cu taria unui om care i-a experimentat focul serafimic si cu aparatul doctrinal al unui savant in materie, pentru a face din ea un bun comun al ortodoxiei moderne.

Autor: Nichifor Crainic

Sursa: www.crestinortodox.ro

Rugaciunea lui Iisus